Category: Fragmente din cărți

Volodka-zugravul e un om fericit, aşa-i din naştere.

Volodka are o jumătate de sută, adică-i mai tînăr decît mine şi, pe deasupra, e debil, dar în echipa noastră muncitorească el e şeful. Fericirea vieţii lui simple se vede de îndată, de cum înmoaie pensula în vopsea: ochii i se rotunjesc, chiar îşi ţine răsuflarea. Se topeşte. Şi dă, dă din mîna neobosită… La sfatul unui nemernic, chiar lîngă garaje, am diluat vopseaua cu nişte resturi de petrol prost, care ne-a fost oferit ieftin. Intr-adevăr, vopseaua s-a înmulţit. Vopseam cu un rulou (în loc de pensulă): ruloul mînca vopseaua, în schimb ce repede lucram! Repede am primit şi banii. Dar unul dintre clienţi l-a pocnit pe Volodka peste faţă, iar Zinaida, care garantase pentru noi, l-a tras de ureche, deoarece după adăugarea „porcăriei de petrol“ garajele nu se mai uscau, deşi trecea o zi după alta. Maşinile din toată zona păreau bolnave. (Ca şi cum ar fi fost pline de furuncule – de pete de vopsea, scursă la soare de pe acoperişuri şi pereţi.) Recunoscînd o asemenea maşină pe şosea de departe, Volodka îi făcea imediat semn prieteneşte cu mîna: e a noastră, draga de ea!…

Cînd vopsim, Volodka ţine morţiş să povestească. De-acum am făcut cunoştinţă de cîteva ori cu copilăria lui, cu adolescenţa şi juneţea, pînă la tentativa debilă de a se însura cu mătuşă-sa – un timp fericit, după spusele lui!

Vopsim, muncim – gura lui Volodka este întredeschisă. Ascult ușoara răsuflare şuierătoare a unui om fericit.

Underground, Vladimir Makenin,. Editura Polirom 2004, pagina 317

Hai și tu în grupul oamenilor care iubesc cărțiile să vezi ultimele cărți recomandate de noi

Pe de o parte, se sugerează că arta este un mediu extrem de important şi că un tablou de doar câţiva centrimetri ne poate schimba viaţa. Pe de altă parte, acceptăm să lăsăm suprafeţe uriaşe de teren în mâinile avariţiei unor dezvoltatori, amăgindu-ne că acţiunile lor nu ne vor afecta viaţa. Disponibilitatea de a înțelege răul depăşeşte rareori sfera non-vizualului. Admitem daunele provocate de poluarea atmosferică sau sonoră, dar nu am ajuns la stadiul în care să vedem „urăţenia“ ca fiind un rău în sine. Un politician care şi-ar exprima dorinţa de a-şi face o misiune politică din înfrumuseţarea ţării ar deveni o sursă inepuizabilă de umor. Acceptăm uşor că astfel de priorităţi sunt elitiste şi că un mediu înconjurător frumos este prea costisitor. Dar nu este neapărat aşa; este doar nevoie de talent, gândire critică şi câteva reglementări.

Trebuie să acceptăm că sensibilitatea vizuală pe care suntem bucuroşi să o recunoaştem şi s-o onorăm într-un muzeu continuă să se manifeste şi după ce am ieşit din el. Suntem aceiaşi şi când trebuie să ne confruntăm cu urâţenia unui cvartal de blocuri în ruină sau cu o staţie de metrou vandalizată, şi când admirăm tabloul lui Giovanni Bellini, Madonna del Prato. Dacă admitem că arta ne poate schimba în bine, trebuie să admitem şi că opusul artei, adică opusul valorilor inspirate de aceasta, ne poate face rău. Nu putem pretinde că arta ne înalţă, dar urâţenia nu are niciun efect asupra noastră. Celebrarea îndreptăţită a libertăţii, ca principiu de bază al democraţiei, ne-a orbit în faţa unui adevăr incomod: libertatea trebuie limitată, în anumite contexte, spre binele nostru.

Programele de televiziune sunt de mult cenzurate pe motive de violenţă sau sexualitate, ceea ce este considerat o limitare nu doar acceptabilă, ci chiar binevenită a libertăţii. Ştim foarte bine că anumite imagini extreme pot fi accesate, dar facem o distincţie clară între ceea ce este acceptabil în spaţiul privat şi în cel public. Discernământul care ne face să cenzurăm unele imagini pentru conţinutul explicit sexual sau sângeros se aplică mult dincolo de aceste două categorii. Problema nu se reduce la sex sau la violenţa propriu-zisă; preocuparea noastră vizează faptul că anumite scene sunt umilitoare pentru demnitatea noastră colectivă. Ne oferă o perspectivă ruşinoasă asupra naturii umane. Cenzura nu vizează blocarea accesării acestui tip de material, ci insistă asupra caracterului lui privat şi refuză colportarea lui publică. Cele mai sinistre programe sunt cele convinse de propriile merite când, în realitate, sunt spectaculos de nedemne de luat în seamă. Ele conferă idioţeniei bogăţie, mândrie şi faimă.

Arta ca terapie, Alain de Botton & John Armstrong, editura Vellant 2014, pagina214

Hai și tu în grupul oamenilor care iubesc cărțiile să vezi ultimele cărți recomandate de noi

-Mi-e foarte rău, bîigui Matei in neştire, dar chiar în noaptea suferinței știa, bănuia că această mărturisire n-o mai făcea, de data asta, Iuliei, ci lui insusi.

Iulia se ţinu de curvînt, pleca imediat.

– Eu mă duc, Matei, ai grijă să te faci sănătos, cînd ai să te înzdrăveneşti, să-mi dai şi mie un telefon… Era mîndră că nu se lăsase intimidată de suferinţa pictorului. Socotea cruzimea ei de origine divină, o mărturie a destinului ei excepţional.

Iulia simţi nevoia să meargă pe jos, să se plimbe, să guste şi puterea cu care nu se lasase copleşită de sentimentalisme, şi plăcerea nopţii de vară. Se trezi murmurînd un cîntec frantuzesc, un cîntec din anii de şcoală, naiv şi vesel. Grija pentru sănătatea amantului i se părea de o supremă mediocritate, nedemnă de destinul ei ieşit din comun. „Vai, ce stupidă aş fi fost dacă m-aş fi ocupat de Matei, să-i fac injecţii, să dau telefon la Salvare, să mă duc cu el la biroul de internări, să discut cu medicii, nu, nu, nu, ar fi fost o tîmpenie.“ Se iubea grozav Iulia în acele clipe, încîntată de puterea ei şi de frumuseţea naturii. Inhală cu patimă miresmele şi parfumurile acelei nopţi de vară. Târziu, cînd ajunse în Piaţa Rosetti, obosise şi se hotărî să ia un taxi.

Adeseori, Iulia se întorcea acasă dimineaţa, avea experienţa confruntării cu zorile. De cîte ori se întorcea foarte tîrziu, cînd zorile incepeau să mijească, il iubea pe Octav şi numai pe Octav.

Octav, şi prin meseria lui de inginer de poduri şi prin echilibrul, răbdarea, sănătatea lui fizică şi morală, era o fericită aglomerare de certitudini. Iulia se înapoia la domiciliul conjugal nu vinovată, apăsată de remuşcări, ci cu sentimentul tonic al reîntoarcerii la casa părintească. Era profund recunoscătoare dimineţii, care i-l înapoia pe Octav. Ştia de ce nu-l iubeşte încă, aşa cum ar fi meritat. Era încă prea tînără, mai avea atîtea de văzut şi de trăit. Peste cîţiva ani era convinsă că îl va iubi pe el şi numai pe el. Toate celelalte pasiuni vor dispărea, fără să lase nici o urmă. Cu apariţia primelor riduri, n-avea nici o îndoială, se va naşte şi iubirea pentru Octav.

“Într-o casă străină”, Teodor Mazilu, editura Casa Romaneasca 1975, pagina 230

Hai și tu în grupul oamenilor care iubesc cărțiile să vezi ultimele cărți recomandate de noi

Povestirile deformează, povestitul unor fapte le deformează și le tegiversează și aproape le tăgăduiește, tot ce se povestește ajunge să fie ireal și aproximativ, chiar dacă e veridic. (…) Adevărul nu-ți ia ochii niciodată, cum se spune, fiindcă singurul adevăr este cel care nu se cunoaște, nici nu se transmite, cel care nu se tălmăcește prin cuvinte ori imagini, ascuns și necercetat, și poate din pricina asta se povestește atât de mult sau se povestește totul, pentru ca tot ce e rău, odată povestit, să pară că nici nu s-a întâmplat.

Hai și tu în grupul oamenilor care iubesc cărțiile să vezi ultimele cărți recomandate de noi

― Cine eşti tu ? zise Micul Prinţ. Eşti tare frumoasă…

― Sunt o vulpe – zise vulpea.
― Vino să te joci cu mine – o pofti Micul Prinţ. Sunt atât de trist…
― Nu pot să mă joc cu tine – zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
― A ! Iartă-mă – rosti Micul Prinţ. […] Ce înseamnă « a îmblânzi » ?
― E un lucru care prea e dat uitării – zise vulpea. Înseamnă «a-ţi crea legături»…
― A-ţi crea legături?
― Desigur – zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi.
Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume…
― Încep să înţeleg – zise Micul Prinţ. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit… […]
― Dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte ! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu ? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist ! Tu ai însă părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat, când tu mă vei fi îmblânzit ! Grâul auriu, şi el îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu… […]
Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim – zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători de prieteni. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă !
― Ce trebuie să fac ? zise Micul Prinţ.
― Trebuie să ai foarte multă răbdare – răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine…
A doua zi, Micul Prinţ veni din nou.
― Mult mai frumos era dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră – zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor cuprinde un frământ şi o nelinişte : voi descoperi cât preţuieşte fericirea ! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
― Ce-i acela rit ? zise Micul Prinţ.
― E şi el ceva cu totul dat uitării – zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile. […]
Astfel, Micul Prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape :
― Vai ! zise vulpea… Am să plâng…
― Din vina ta – zise Micul Prinţ – eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci tu ai vrut să te-mblânzesc…
― Aşa e – zise vulpea.
― Dar ai să plângi ! zise Micul Prinţ.
― Aşa e – zise vulpea.
― Atunci nu dobândeşti nimic din asta !
― Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii grâului. […]
― Rămâi cu bine – zise Micul Prinţ.
― Te du cu bine – zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă : limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
― Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor – spuse după ea Micul Prinţ, ca să ţină minte.
― Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de preţioasă.
― Numai timpul cheltuit cu floarea mea… spune Micul Prinţ, ca să ţină minte.
― Oamenii au dat uitării adevărul acesta – zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit.

Hai și tu în grupul oamenilor care iubesc cărțiile să vezi ultimele cărți recomandate de noi

Ea nu și-a pus întrebarea ce tulbură cuplurile omenești: mă iubește? A iubit pe cineva mai mult ca pe mine? Mă iubește mai mult decât îl iubesc eu pe el? Toate aceste întrebări adresate dragostei, întrebări care o judecă, o cercetează, o examinează, o interoghează, sunt de natura s-o și distrugă din fașă. S-ar putea să nu fim în stare să iubim, tocmai pentru faptul că tânjim după iubire, ceea ce înseamnă că pretindem ceva(dragostea) de la celălalt, în loc să ne apropiem de el fără revendicări și să ne mulțumim cu simpla sa prezență.

Hai și tu în grupul oamenilor care iubesc cărțiile să vezi ultimele cărți recomandate de noi