Pe de o parte, se sugerează că arta este un mediu extrem de important şi că un tablou de doar câţiva centrimetri ne poate schimba viaţa. Pe de altă parte, acceptăm să lăsăm suprafeţe uriaşe de teren în mâinile avariţiei unor dezvoltatori, amăgindu-ne că acţiunile lor nu ne vor afecta viaţa. Disponibilitatea de a înțelege răul depăşeşte rareori sfera non-vizualului. Admitem daunele provocate de poluarea atmosferică sau sonoră, dar nu am ajuns la stadiul în care să vedem „urăţenia“ ca fiind un rău în sine. Un politician care şi-ar exprima dorinţa de a-şi face o misiune politică din înfrumuseţarea ţării ar deveni o sursă inepuizabilă de umor. Acceptăm uşor că astfel de priorităţi sunt elitiste şi că un mediu înconjurător frumos este prea costisitor. Dar nu este neapărat aşa; este doar nevoie de talent, gândire critică şi câteva reglementări.
Trebuie să acceptăm că sensibilitatea vizuală pe care suntem bucuroşi să o recunoaştem şi s-o onorăm într-un muzeu continuă să se manifeste şi după ce am ieşit din el. Suntem aceiaşi şi când trebuie să ne confruntăm cu urâţenia unui cvartal de blocuri în ruină sau cu o staţie de metrou vandalizată, şi când admirăm tabloul lui Giovanni Bellini, Madonna del Prato. Dacă admitem că arta ne poate schimba în bine, trebuie să admitem şi că opusul artei, adică opusul valorilor inspirate de aceasta, ne poate face rău. Nu putem pretinde că arta ne înalţă, dar urâţenia nu are niciun efect asupra noastră. Celebrarea îndreptăţită a libertăţii, ca principiu de bază al democraţiei, ne-a orbit în faţa unui adevăr incomod: libertatea trebuie limitată, în anumite contexte, spre binele nostru.
Programele de televiziune sunt de mult cenzurate pe motive de violenţă sau sexualitate, ceea ce este considerat o limitare nu doar acceptabilă, ci chiar binevenită a libertăţii. Ştim foarte bine că anumite imagini extreme pot fi accesate, dar facem o distincţie clară între ceea ce este acceptabil în spaţiul privat şi în cel public. Discernământul care ne face să cenzurăm unele imagini pentru conţinutul explicit sexual sau sângeros se aplică mult dincolo de aceste două categorii. Problema nu se reduce la sex sau la violenţa propriu-zisă; preocuparea noastră vizează faptul că anumite scene sunt umilitoare pentru demnitatea noastră colectivă. Ne oferă o perspectivă ruşinoasă asupra naturii umane. Cenzura nu vizează blocarea accesării acestui tip de material, ci insistă asupra caracterului lui privat şi refuză colportarea lui publică. Cele mai sinistre programe sunt cele convinse de propriile merite când, în realitate, sunt spectaculos de nedemne de luat în seamă. Ele conferă idioţeniei bogăţie, mândrie şi faimă.
Arta ca terapie, Alain de Botton & John Armstrong, editura Vellant 2014, pagina214
Hai și tu în grupul oamenilor care iubesc cărțiile să vezi ultimele cărți recomandate de noi